Când lumea devine mare, tu să rămâi mic,
La întrebarea „ce simți?” să răspunzi: „nimic” !
Să laşi inima să pulseze în torace,
Să nu-ți întrebi sufletul ce mai face!

Să rămâi acelaşi schelet pe oase pictat,
Să-ți asumi fiecare lucru întâmplat.
Şi când vor întreba de tine, tu să rămâi rece,
În valea surzilor pe lângă care sunetul trece.

Şi când vor întreba de tine, tu să nu răspunzi,
În valea muților ce-ar vrea să îi auzi.
Şi când vor întreba de tine, tu să rămâi de piatra,
În valea orbilor care nu vor să vadă…
În ce hal a ajuns lumea în care trăim,
În ce fel am ajuns să ne disprețuim.

Şi când vor întreba de tine, spune-le să caute dreptatea,
Avertizează-i că dreptatea e soră cu moartea.
Spune-le că nu o pot găsi, ea se ascunde la mine.
Şi când vor întreba de mine, spune-le ca am ajuns ruine!