Haosul

79b79824367417.563330e9c841b

Am ajuns într-un ocean plin de castele de foc,
Oamenii dansau pe jar, îi făceau mândriei loc,
Mă priveau de la distanță multe entități ciudate,
Nu păreau să fie oameni…aveau sufletele sparte.

Aveau fețele de sticlă, ochii le trădau mirarea,
Vocea tremurând acustic, nu mai dețineau onoarea,
Picurau țurțuri pe ei, focul nu stingea uitarea,
Apa nu îi mai ardea, nu mai auzeau strigarea.

Dar ce strigăt de chemare la lupta deja pierdută,
Printre soldați doar prieteni, la greu unul nu se-ajută.
Nu mai crapă sabia osul pătruns de timpul trecut,
Nu mai trece lancea pieptul să lase ecoul mut.

Dar nu ecoul se-aude când ne spune să luptăm,
Tot la fel cum nu dușmanul ne învață să trădăm,
Trădători cu toții suntem și în suflet și în gând,
Ultima noastră scăpare ar fi un singur cuvânt.

Dar cuvintele îngheată, se fac picături de rouă,
Duse în van de tornade, să nu ne rămână nouă
Și în timp ajung în cuiburi unde pui de părăsi zboară,
Și fiind reci și prea tăioase, îi udă și îi omoară.

Desigur că fără păsări oceanul va fi pustiu,
Gheața va fi transformată într-un abur cenușiu.
Atunci toți ne vom căi și vom plânge suspinând,
Realizând că acest haos l-a provocat un cuvânt!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.