Ziua in care m-am trezit pentru ultima data!

55881679_2254439294796099_660045424383492096_n.jpg
Am deschis ochii, inima îmi bătea cu putere şi simțeam frigul mai tare decât îl simțisem vreodată…printre atâtea temeri monocromatice care urlau culori din toate colțurile gândirii mele probabil uitasem să închid geamul care îmi aducea singura legătură cu lumea din afara zidului după care mă ascundeam…Afară încă era întuneric, dar luna care-mi e veşnic un confident nu înceta din a lumina atâtea siluete ale unor locuri în care altă dată îmi regăseam fericirea. Simțeam un sentiment ciudat ca şi cum tot ce gândeam părea să se poată materializa, simțeam ca sunt ascultată şi dorințele mi se vor împlini. Trebuie să îți mărturisesc ceva, mi-am dorit un singur lucru…linişte! Ce s-ar alege de oameni dacă nu ar avea linişte? Căci, noi ca oameni căutăm să iubim în linişte, să ne rugăm în linişte şi să trăim liniştiți la fel cum caută muzica să se nască din îmbinarea nimicului cu haosul gândirii…Dar de unde să facem rost de linişte când fiecare gând din noi urlă fără încetare? Acum sunt liniştită…tu eşti? Mă linişteşte viața asta în care îmi e permis să văd stelele în fiecare noapte, altfel ar fi trebuit să mi le imaginez, dar nu ar putea exista imagine a frumuseții înaltului cerului, la fel cum nu există o imagine a sufletului omenesc, deşi ambele sunt la fel de grandioase. Printre atâtea gânduri la ceas de seară realizam că niciodată nu mi-am adus aminte de visele mele. Simțeam iarăşi o apăsare, simțeam că mi-am greşit dorința….voiam să îmi cunosc visele! Am decis să mai închid ochii pentru o fracțiune de secundă şi brusc am văzut cum dispare luna, iar stelele se topesc.Din nou trebuia să mi le imaginez la fel cum un copil îşi imaginează viitorul. Revenisem de fapt în lumea mea, în lumea în care dorințele nu îmi devin realitate pentru că nu e nimeni să le asculte, iar luna nu îmi e confident pentru că nu există. M-am ridicat, copleşită de faptul că iarăşi visasem cum e posibil să atingi liniştea perfectă. Călcam pe aceleaşi sticle sparte fără să simt vreo durere..ce să mai simți când nu mai ai inimă pentru a face asta? Dar totuşi de ce visasem oare că lumea mea de piatră e doar o imaginare subită şi de fapt adevărul e că pot să simt fericirea? M-am blocat, am căzut în cioburi şi simțeam cum nu mai pot să respir…vedeam o singură lumină pe care o urmăream şi am ajuns să mă trezesc din nou… Era frig afară, inima îmi bătea cu putere şi simțeam frigul mai tare decât îl simțisem vreodată…a fost momentul în care m-am trezit pentru ultima dată, pentru ultima dată din visele în care călcam pe sticlă spartă şi părea acum pentru prima oară că am inima vindecată! Realitatea mea tristă de fapt era cel mai mare coşmar al meu…mi-l aminteam, trăisem în el mult fără să realizez… Atunci mi-am schimbat dorința, îmi doream să îmi cunosc visurile pentru a le putea împlini, iar prin împlinirea lor să ating liniştea!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.