Unde sunt oamenii care apără omenirea?
Nu știu, nu-i mai văd, sunt pierdut cu firea…
pierdut și cu pașii într-un labirint de iluzii care inundă poteci,
Nu știu, acum mai văd doar siluete vagi inundate de valuri seci…
să nu te îneci, nu știu să înot, mi-e frica de apă,
doar ea ne mai spală păcatul…
să nu cazi în gol, nu știu să zbor, mi-e frica de vântul care,
ne seacă dorința, ne crește orgoliul, ne sufla doar la întâmplare
și întâmplător eu nu știu să zbor, nu știu să înot, dar pot să culeg
din oameni cuvinte, superbe flori, în strofe pot să le leg.
Unde sunt oamenii care apără omenirea
acum când timpul dispare ?
Nu știu, nu-i mai văd, sunt pierdut cu firea…
nu mai sunt om, oamenii-s muți, iar glasu-mi răsună prea tare
prin văi și prin munți pe unde nici vântul
de foc nu mai are scăpare.
Lumea se curmă, pământul se surpă întâmplător, dar nu la întâmplare,
Ploaia începe, cerul prea falnic suferă în depărtare,
Văi rămân goale, apa le seacă, vântul aduce răcoare,
Munți se destramă în șiruri de stânci, focul udă peste răzoare…
Lumea se curmă, unde sunt oamenii care apărau omenirea?
Pământul se surpă, nu știu, eu nu-i văd, sunt pierdut cu firea…
Ploaia începe, iar la rădăcini florile par să mai reziste,
Văi rămân goale, întâmplător ecourile urlă mai triste,
Munți se destramă în șiruri de stânci, se aliniază dar nu la întâmplare…

Plouă, nu mai înțeleg, sunt pierdut cu firea…
plouă, mă duc să mai caut o floare.